LiveLoveLaugh

Mi-e greu sa ma decid daca mi-am lasat sau nu ranile sa se vindece sau doar le-am bandajat superficial facandu-ma ca nu le vad, ca nu le simt.
Unele s-au cicatrizat complet si le privesc ca pe o lectie invatata. Altele, le-am tot bandajat si nu cred ca au apucat sa se vindece. Inca ma dor. Ma tarasc cu ele in fiecare zi, privindu-le, intrebandu-ma, dorindu-mi…

Mereu m-am intrebat daca uitam cu adevarat ce ne marcheaza, ce ne doare, ce ne raneste.
Invatam sa credem din nou dupa ce ne-am pierdut increderea. Dar niciodata nu mai credem cu aceeasi tarie.
Invatam sa iubim din nou dupa ce ne-am cules inima de pe jos. Dar niciodata nu mai putem iubi cu aceeasi intensitate.
Invatam sa cerem din nou dupa ce am fost respinsi. Dar parca dupa ce primim, nu mai simtim aceeasi bucurie.
Invatam sa luptam din nou chiar daca am fost infranti de mii de ori. Dar la un moment dat uitam sa ne mai bucuram pentru ca suntem obisnuiti cu tristetea.
Invatam sa acceptam ce nu putem schimba pentru ca nu avem alte optiuni.

Dar invatam sa uitam? Invatam sa lasam tot, tot in urma si sa fim la fel de increzatori ca mai inainte?

Poate e nevoie de o vointa de fier pentru asta, de tarie, de… ceva ce eu nu am. Pentru ca la naiba… nu pot sa uit ce m-a durut, ce mi-a lasat “semne”. Si ma cert mereu pe mine!